Zaharia Stancu şi romanul exodului unei comunităţi greu încercate
Zaharia Stancu, autorul “Şatrei”, s-a impus întâi ca poet şi jurnalist şi l-a consacrat apoi romanul “Desculţ”. “Şatra” este o poveste cu totul specială, un roman cu tematică aparte, ce spune povestea unei comunităţi aflate la marginea istoriei şi tulburată de patimi şi de încercări, o carte ce vorbeşte despre soarta unor fiinţe care nu pot fi decât victime ale istoriei…

Zaharia Stancu s-a impus întâi ca poet şi ziarist, traseul său literar urmând să fie marcat de o apariţie decisivă, cea a romanului ,,Desculţ”, în 1948. Povestitorul este Darie, copil de ţărani săraci, din satul Omida, aflat pe Valea Căl­mă­ţu­iului. Romanul a avut un succes imens, s-au editat douăsprezece ediţii în limba română, a fost tradus în multe alte limbi şi s-a spus că ,,«Desculţ» străbate pământul în sandale de aur”. Darie, personajul-narator, a devenit alter-ego-ul autorului. Seria cărţilor care au în centru viaţa lui Darie i-a asigurat scriitorului locul meritat în istoria literaturii române. Un roman cu tematică aparte, singulară, care nu relatează întâmplări legate direct de viaţa lui Darie, este “Şatra”. Povestea se petrece în anii celui de-al doilea război mondial, când autorităţile so­mea­ză şatra condusă de Him başa să plece undeva, dincolo de un fluviu al cărui nume nu este precizat, într-un ţinut îndepărtat şi neospitalier. Au existat încercări de a i se descoperi ro­ma­nului “Şatra” filiaţii ilustre, de posibilă nouă “ţiganiadă”. Dar Zaharia Stancu a înţeles că “oamenii oacheşi”, cum îi numeşte pe membrii şatrei, plasaţi în timpul celui de-al doilea război mondial, nu pot fi decât victime ale istoriei. “Şatra” lui Zaharia Stancu este romanul exodului unei comunităţi greu încercate, nicidecum o epopee eroi-comico-satirică, precum cea scrisă pe la 1800, de Ion Budai Deleanu, autor de origine romă, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene.

Şatra despre care povesteşte Zaharia Stancu este forţată de jandarmi să plece spre o destinaţie incertă. “Nu vă aşteaptă nici un Rai dincolo de fluviu, omule! Aveţi ceva aur asupra voastră?”, i se adresează un jandarm bulibaşei Him. “Asta era. Pretutindeni, lor, oamenilor oacheşi, şi acum ca şi mai înainte, când erau vremuri de pace, li se cerea de către jandarmi aur. Dădeau. Şi, în schimb, căpătau dreptul să umble prin sate şi să lucreze. Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze, aurul avea să devină şi mai scump. În timp de război, numai oamenii erau ieftini, atât de ieftini, că aproape nu preţuiau nimic.” După o îndelungată peregrinare, întâmplările nefaste se înlănţuie treptat în viaţa şatrei, pe care iarna o găseşte lipsită de provizii şi abrutizată de lipsuri. Oamenii lui Him başa suferă de foame şi ajung, în final, să îşi taie urşii pentru a-i mânca. Personajele cărţii au un tragism autentic, sunt torturate de violenţa patimilor, a trăirilor paroxistice, pe viaţă şi pe moarte. “Sânge!… Să iasă cu sânge… Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge”, strigă Uj Hoţul, un ţigan mărunt la trup, însă îndesat şi vânjos, unul dintre cei care pot părea mereu întărâtaţi, puşi pe scandal sau chiar pe omor. Unul dintre cei descrişi de Zaharia Stancu în felul următor: “Bărbaţii şatrei aveau toţi chici lungi, mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Pe obrazul nici unuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greşeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobişnuit de mari şi plini de o strălucire care – dacă nu te fereai din calea ei – te ameţea şi te adormea”. În interiorul şatrei se declanşează nenumărate conflicte ce subminează încet, dar sigur, autoritatea bulibaşei. În şatră funcţionează legi de convieţuire dure, inflexibile, străvechi. Străbate însă şi o puternică degringoladă a sufletelor chinuite de patimi cu proporţii de infern. Un laitmotiv al cărţii este triunghiul amoros între Goşu, nevasta lui, Lisandra, şi amantul acesteia, Ariston. Fiecare este puternic, Goşu o iubeşte cumplit pe Lisandra, ea îl iubeşte nebuneşte pe Ariston şi se în­frun­tă continuu, neistoviţi, sub ochii mulţimii însetate de spectacolul judecăţii. “Toate priviri­le erau îndreptate spre Goşu. Destul de aproape de Goşu se opri şi Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi şi înlemni. Goşu se uita în pământ. Tot în pământ se uita şi Ariston. Numai Lisandra căuta fără sfială ochii oamenilor din jur şi, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă.” Nevasta păcătoasă este bătută până la leşin, stropită cu apă şi iarăşi bătută. Însângerată şi zdrobită, cu şoldurile vinete, cu trupul plin de tăieturi adânci, îşi spune în gând: “Şatra stă cu ochii pe mine. Mă crede biruită. Dar eu nu o să fiu niciodată biruită. Trebuie să mă ridic în picioare. Trebuie… Trebuie…” Bărbaţii din jur gândeau că niciodată Lisandra nu fusese mai frumoasă ca atunci. Goşu a privit-o adânc, muşcându-şi buzele, Ariston a privit-o scurt şi a vrut să urle. L-a potolit un prieten cu un pumn peste gură, spunându-i: “Ţi-ai pierdut mândria!”. În cele din urmă, Ariston este ucis, dar moartea lui nu o întoarce pe frumoasa şi focoasa Lisandra la bărbatul său.

Şatra îşi duce întreaga viaţă în căruţe lungi, cu coviltir, şi în corturi “bătute de toate vânturile, de toate ploile, de toate viscolele”. Despre muierile şatrei, Zaharia Stancu ne spune că au minţi agere, au viclenie, au ochii rotunzi, neobişnuit de negri, ochi cu care ameţesc şi zăpăcesc. “Cum te uiţi la mine-n ochi/ Cum te deochi/ Cum te uiţi la mine-n gură/ Te-ngălbeneşti la figură…” Culmea este că atunci când Alimut, băiatul bulibaşei Him, îi spune mamei sale, Oarba, că nu a auzit-o niciodată minţind, aceasta îi răspunde că alţii au auzit-o. “Cine?” “Bărbaţii şi femeile cărora le-am ghicit în ghioc sau în palmă. Noi le ghicim altora, dar noi nu credem în ghicit.” Sigur că, dacă ar fi ştiut, Oarba i-ar fi spus feciorului său Alimut că viitoarea sa soţie, Kera, va fi necinstită sub ochii săi, înaintea nunţii, de patru nenorociţi.

În mintea tuturor oamenilor oacheşi şi osteniţi încolţise gândul că nu vor rezista iernii, că vor muri cu toţii până în primăvară. Unuia dintre ei, căreia îi fusese ucisă soţia, i se părea că, dacă bea întruna rachiu, sufletul îl doare mai puţin şi că doarme şi atunci când e treaz.

Chinuiţi de ei înşişi, înfometaţi, goniţi, oamenii şatrei se revoltă şi vor să îl înlocuiască pe bulibaşă. Him başa priveşte pădurea din care oamenii şatrei au rupt copacii şi gândeşte că primăvara crângul se va vindeca, frunzişul proaspăt va acoperi rupturile, dar şatra sa, bolnavă, va pieri. “Oamenii oacheşi vor muri sau vor fi omorâţi până la unul”, îşi spune Him Başa, apoi se sinucide. O parte dintre oamenii şatrei reuşesc să reziste iernii îngrozitoare şi se îndreaptă spre ţară. Cartea vorbeşte despre destinul unei comunităţi umane, în condiţii de război. “Şatra” este un roman al dezagregării, al unei comunităţi care, obligată să se exileze, îşi pierde pe drum tradiţia. Este şi o parabolă a iniţierii în moarte. “Romanul lui Zaharia Stancu are o poezie a fabulosului, amintindu-ne desenul fantastic al unor vechi romane orientale. Violenţa patimilor, frumuseţe, candoare se adună într-o structură de legendă întemeiată pe structuri mitice” (Ion Vlad, “Şatra”, revista Steaua, 1969)

Rămâne ca o tânguire cântecul Kerei: “Nu ştim de când umblăm cu negrele noastre corturi prin lume/ Nu ştim de ce colindăm cu lun­gi­le noastre căruţe prin lume/ Nu credem în ur­sitori, dar cineva ne-a ursit/ Să fim mereu pe drumuri, fără sfârşit/ Credem în viaţă şi viaţa ne este amară/ Credem în dragoste şi dragostea ne omoară…”

 

Sursa: http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/satra-un-roman-al-patimilor-558506.html

Advertisements