Arta poetică este o operă literară în care autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia.

Autorul îşi exprimă în mod direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul poetului (relaţie poet-creaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul său social).

La nivel ideatic, artele poetice se axează asupra doi termini: poezia şi poetul. În funcţie de termenul care deţine rolul determinant, ne aflăm în faţa unei arte poetice clasice (cum este poezia?) sau moderne (care este relaţia poetului cu lumea şi cu opera sa?).

Prima artă poetică din literature universală este “Poetica” a lui Aristotel din secolul al IV-lea î.H. În această lucrare se definesc doi termini: mimesis şi catharsis. Aristotel spune că arta este MIMESIS, adică imitaţia imitaţiei realităţii, un joc prin care realitatea este transfigurată în funcţie de viziunea subiectivă a creatorului. Pentru prima dată el vorbeşte despre efectul purificator al artei (adică despre puterea creaţiei de a anula suferinţe, preocupările individului şi de a-l face să trăiască în lumea ficţiunii) –CATHARSIS.

Mai târziu, Horaţiu consideră că orice creaţie exprimă partea cea mai bună a personalităţii artistului.

În istoria literaturii universale, fiecare secol a adăugat idei interesante; o metamorfoză spectaculoasă a înregistrat atitudinea lirică.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice ale literaturii române din perioada interbelică. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, “Poemele luminii”(1919), şi are rol de program (manifest literar), realizat însă cu mijloace poetice.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire.

Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de present, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica afectivă/cezura.

. Lucian Blaga a avut o preocupare intensă pentru filozofie mai ales în legătură cu problema cunoaşterii (cea paradisiacă şi cea luciferică). Alternanţă între persoana I singular şi persoana a III-a plural denotă caracterul filosofic al acestei poezii, care reprezintă metaforic opoziţia dintre cunoaşterea luciferică (“eu”) şi cunoaşterea paradisiacă (“alţii”).Cunoaşterea paradisiacă este pentru Blaga logică, raţională, în schimb ce cunoaşterea luciferică nu are ca scop desluşirea misterului ci amplificarea/adâncirea acestuia.

Titlul acestei poezii este o metaforă revelatorie care exprimă idea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal “eu” este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului- trăsătură expresionistă) şi exprimă atitudinea poetului filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă “nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană.

Începutul este reluat din titlu şi porneşte ex-abrupto. Sensul incipitului este imbogăţit prin lanţul metaforic şi completat prin versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/…./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Poezia este un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole imense care adăposteşte misterul lumii: “flori” – viaţa/efermitate/frumosul, “ochi” – cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii, “buze” – iubirea/rostirea poetică, “morminte” – tema morţii/eternitatea.

Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la “o amplă comparaţie, cu un termen concret, de puternic imagism, şi un termen spiritual de transparentă înţelegere”.

Prima secvenţă exprimă concentrat, cu ajtorul verbelor la formă negativă: “nu strivesc”, “nu ucid (cu mintea)” atitudinea poetică faţă de tainele lumii – refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Verbele se asociază metaforei “calea mea” (destinul poetic absumat).

A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii  de opoziţie: eu – alţii, “lumina mea” – “lumina altora”.

Metaforele revelatorii ale luminii, emblematice  pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoaşterea sau instrumentul cunoaşterii, eul liric delimitându-se astfel de poeţii de tip raţionalist. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia  dintre metafora “lumina altora” (cunoaşterea de tip raţional) şi “lumina mea” (cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: “lumina altora” “sugrumă”(vraja), adică “striveşte”, “ucide” (nu sporeşte, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte), iar “lumina mea”  “sporeşte”(a lumii taină), “măreşte”, “îmbogăţeşte”, “iubeşte” ; nu sugrumă, nu striveşte, nu ucide.

Această opoziţie este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. În poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt (“dar eu”) şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“). Conjuncţia adversativă “dar”, reluarea pronumelui personal “eu”, verbul la persoana I singular, forma afirmativă, “sporesc a lumii taină”, afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere – “cu lumina mea” – şi atitudinea faţă de misterele lumii. Conjuncţia advrsativă “dar” subliniază diferenţa dintre cele două tipuri de cunoaştere.

Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauzalitate (“căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (“tot…se schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu iubesc”). Întreaga operă este motivată prin iubire. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul universal. Dezmărginirea este o trăsătură expresionistă, în acest context verbul “a iubi” capătă o altă semnificaţie decât la romantici, înseamnă a cunoaşte. Verbul capătă o semnificaţie metafizică, ontologică. Lirismul generează o emoţie de tip intelectual.

Termenul “minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric. Elementele de recurenţăîn poezie sunt. Misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte.

La nivel morfosintactic se remarcă repetarea de şase ori a pronumelui personal “eu” ce susţine caracterul confesiv al operei. Verbele la timpul prezent şi modul indicativ duce la conturarea prezentului etern şi prezentului gnomic – eul liric este plasat într-o relaţie definită cu lumea. Opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere, de raportare a eului poetic în lume, care stă sub semnul misterului, este redată de seriile verbale antonimice. Apare o opoziţie între adjectivul posesiv “mea” şi adjectivul nehotărât “altora”. Conjuncţia “şi” conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică. Prepoziţia “cu”, utilizată în trei poziţii, marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial instrumental – semnificând căile, mijloacele de cunoaştere a luminii.

La nivel lexico-semanitic apare terminologia abstract, câmpul semantic al “misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunericata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:cunoaşterea poetică-cunoaşterea logică. Sensul termenilor folosiţi este cel conotativ, limbaj metaforic. Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: “lună” , “noapte”, “zare”, “fiori”, “mister”. Luna are o altă semnificaţie decât la romantici. Ea nu clarifică, cu adânceşte misterul.

Din punct de vedere stilistic se remarcă comparaţia amplă, ce se face între termeni abstracţi şi concreţi. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută să reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi metafora plasticizantă, care dă oncreteţe faptului, fiin însă considerată mai puţin valoroasă.

La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală, în funcţie de ritmul interior.

Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. Ideiile sunt continuate dintr-unul în mai multe versuri. Măsura variază între versul de două silabe şi el amplu. Întreg discursul liric are o curgere solemnă, gravă.

Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior constituite. El face distincţie între cunoaşterea paradisiacă şi cea luciferică. Creaţia este o răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul: „Omul trebuie să fie creator, – de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Lucian Blaga, „Pietre pentru templul meu”). Optând pentru al doilea tip de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie.

Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.

Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.

Creaţia este un mijlocitor între eu(conştiinţa individuală) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.

Poezia blagiană, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloacele artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii).

Este o artă poetică modernă, pentru că interesul  autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.

 

Advertisements