„Romanul adolescentului miop” este un jurnal deghizat, autorul mimând că aceste notaţii sunt doar materia primă, ce urmează ulterior a fi prelucrată. Intenţionat însă transformarea nu a avut loc. Mircea Eliade ne prezintă astfel prima formă a concepţiei sale despre autenticitate, pusă în practică ulterior în eseurile sale şi în perfecţiontaa Maitrey.

Viaţa de licean nu constituise până în 1924-1925 cadrul nici unei cărţi din literature română.

Scris de un adolescent, primul roman al lui Mircea Eliade foloseşte procedee ale prozei moderne şi se citeşte cu un deosebit interes.

Autenticitatea ne întâmpină la tot pasul, începând cu primul capitol intitulat “Trebuie să scriu un roman”, unde cu ostentaţie declară că nu are nevoie de inspiraţie, şi va prezenta propria-i viaţă cu crizele adolescenţei, cu colegii de şcoală.

Al doilea capitol se intitulează ”Gloria lui Robert”, personaj care îl citeşte pe D’Annunzio, italianul „cu cărţi frumoase şi femei frumoase în amintiri”. Robert este adolescentul care vrea să devină faimos şi îi citeşte pe Balzac, Ibsen şi Victor Eftimiu. Este în fond un personaj care îşi schimbă în mod deliberat măştile, omul care joacă mai multe roluri, incluisiv de personaj care nu este ridicol, apropiindu-se în cele din urmă chiar de manifestările unei personalităţi schizofrenice, ajungând „să se creadă altul”

Ora de muzică, focalizată de autor în capitolul următor, „Juranal de clasă” este plină de avatarurile nesupunerii vârstelor tinere. Profesorul de muzică publicase o romanţă, denumită „Crinul”, şi voia să-şi recupereze banii pentru tipar, de aceea cerea elevilor să-i cumpere broşura. Insă întreaga operaţiune se transformă într-un imens hohot de râs, perntru că baritonii clasei încep să vocifereze la cererea profesorului. Un personaj grotesc care apare în acest capitol sub denumirea de Fosil , este un evreu şchiop care ştie bine chimie şi copiază la teze. Colea este un personaj funambulesc care îi trage o palmă lui Fosil, iar acesta îl reclamă pedagogului, care îl pedepseşte pentru că a tulburat ora.

Un alt caz simptomatic este cel al lui Fănică, elevul terorizat de chimie, care citeşte de 10-15 ori fiecare lecţie şi nu înţelege nimic, fiind poate exponentul semnificativ al unui învăţământ scolastic, bazat pe teroare şi obiectivele unei învăţări excelând prin rigiditate.

Capitolul ”Intre Don Juani” prezintă doi dandy de Bucureşti, aceeaşi dintotdeauna, schimbându-şi doar îmbrăcămintea şi comportamentul în funcţie de epocă. Discuţia se desfăşoară în jurul unor teme din lumea şcolărească:geniile sunt nefericite, elevii urmăresc fetele şi doamnele pe bulevard, Sylvia e o fată considerată de autor „vulgară”. Totul se petrece în atmosfera englezească a domnilor care fumează ţigări selecte. Robert vorbeşte despre posibilitatea voluptoasă de a se plimba cu o femeie în jurul platanilor, de a o ţine de braţ, de a se simţi împreună în al noulea cer, în timp ce Dinu povesteşte o întâmplare enigmatică, în care ca într-un vis, era răpit de pe o stradă de o servitoare şi dus la alcovul unei tinere dornice să-l cunoască.

Capitolul „Corigenţa” descrie o experienţă extremă a autorului: rămâne corigent la germană, din cauza unui profesor cu o privire îngrozitoare, care îl face să uite lecţia într-o clipită. Este cuprins de disperare şi se gândeşte chiar la sinucidere. O altă corigenţă apare la matematică .La fel ca în toate timpurile, învăţătura provoacă o stare de inconfort existenţial, durerei groaznice de cap, un stres imens accentuat de mecanicismul învăţământului acelei vremi.  Scopul corigenţei pentru profesor era acela ca elevul să se pregătească mai bine, să cunoască mai bine detaliile acelui obiect subtil.

Soarele de noiembrie trist în această perioada a anului, marchează parcă lipsa de vitalitate a personajelor dintr-un oraş cu o mitologie încă nedescoperită. Viaţa liceului se scurge cu exactitatea unui ceas elveţian, găsindu-şi măsurătoare în repetiţiile pentru spectacolul ”Un liceu model”. Unul din cuplete este dedicat elevului bolnav de gălbinare din cauza chimiei, lucru real, devenit comic tocmai prin coincidenţa dintre culoarea bolnavului şi specificul multor substanţe ale acelui obiect de studiu. Unii elevi sunt mai expansivi, alţii mai timizi, după cum este firea fiecăruia. Toate aceste impresii sunt culese de scriitor de la fereastra mansardei prin care se profilează lumina unui nou început.

Capitolul „Drumul către mine însumi” al romanului încearcă să prezinte stările sufleteşti specifice adolecenţei, analizându cu liciditate zbuciumul şi neliniştile cerebrale precum şi curiozitatea ajunsă repede entuziasm pentru problemele sociale. Autorul notează amănunţit reacţiile şi incertitudinile dezvăluind contradicţiile fiecăriu adolescent, dar întrezărim aici şi începuturile viitoarei personalităţi cu o fermă disciplină în muncă, adormind târziu în noapte, fericit unerori că şi-a învins propriile-i slăbiciuni.

Incipit vita nova” ar trebui citit paralel cu amintirile. Pasiunea de latină i-a fost insuflată de eruditul său profesor Nedelea Locusteanu, autor de docte, eseuri, un îndrumător exigent care l-a îndemnat sistematic să studieze limbile orientale . În afară de orele de latin, în afară de gramatică şi vocabular acest profesor le deschidea elevilor săi orizontul de cultură generală vorbindu-le de Leonardo da Vinci sau despre Pitagora.

Felul cum cu puţini bani elevi ultimilor clase de liceu îşi cumpărau sfertul de ceas de dragoste este prezentat „realist „ în capitolul „Sâmbătă”.Pentru autor „sâmbăta este ziua trupului”, ziua care l-a emoţionat mult timp în viaţa lui de elev.Capitolul se închei cu o analiză profundă a stărilor stranii ce-l învălui cufundându-l într-un adânc zbucium sufletesc.

Despre cartea lui Giovani Papini „Un om Sfârşit „ aflăm în capitolul Papini, eu şi lumea, carte care i-a provocat scriitorului o mare dezamăgire pentru că scriitorul italian i-a luat iniţiativa scriind ceea ce ar fi vrut al să scrie, dar şi pentru că l-a descris aşa cum este. Intenţia de identificare cu Papini este totală, adolescentul vrea să-şi formeze însă o altă personalitate, hotărâre de schimbare, care pare irevocabilă:”In curând voi fi altul. Voi arăta celorlaţi că fluviul sufletului meu se poate revărsa şi în altă matcă. Voi rodi pretudindeni roade noi”. Lupta se duce în sufletul autorului, pentru crearea unei personalităţi diferite, pentru a descoperi noi rădăcini acolo unde ele nu sunt. Jurnalul se întinde pe durata unui an întreg:un an lung, plin de reflecţiile unui adolescent care trăieşte experimentele cele mai bizare. Prietenii se îndepărtrază treptat:”Am fost atât de singur în ultimile luni, încât mă socoteam aproape fără prieteni”. Revederea cu ei stă sub semnul unui bun rămas:”Paşii mei mă înstrăinau de prieteni, şi paşii lor mă depărtau”.

O retrospectivă a vieţii sale la vârsta de optisprezece ani o face autorul în capitolul „Mă clatină Vânturile”.

„Bacaleaureatul” înfăţişează partea finală a epocii de şcolaritate; adolescentul care citise atât de mult se simte ofensat de atitudinea indiferentă a profesorilor, care îl desconsideră, îi dau note mici. Elevul este singur în faţa profesorului „Sunt aproape trecut. Şi nu simt nici o bucurie, şi asta mă doare: mult, mult”.

Capitolul „Final” consfinţeşte sfârşitul perioadei de liceu:”Mi-am citit numele pe listă, cu ochi tulburi”. Pe autor îl întristau clasele în care nu va mai zări nici o faţă cunoscută iar „ideea de sfârşit de epocă” i se părea „cutremurătoare”.

Scris de un adolescent, primul roman al lui Mircea Eliade foloseşte procedee ale prozei moderne şi se citeşte cu un interes deosebit, autorul voind astel ca fiecare adolescent să se regăsească în scrierea lui, de aceea autorul l-a numit „Romanul adolescentului miop”, chiar dacă conţine pasaje întregi din jurnalul adolescentului Eliade.

 

Advertisements