Conform dicţionarului de estetică, urâtul s-a definit iniţial în opoziţie cu frumosul, aşa cum şi grotescul se defineşte în opoziţie cu sublimul.

În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii ,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă, a categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană.

Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenţă, în zodia esteticii urâtului. Nu de stângăcie poate fi acuzat Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de scrum/Stihurile de acum”.

            Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18. ,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

            Urmărind condiţiile teoretice de fiinţare ale poeziei, putem observa că sunt întrunite toate elementele unei poetici clasice: rima, extrem de reuşită, ritmul, melodicitatea deosebită, sentimente complexe şi intense communicate în regim direct.

Se pune atunci problema care ar fi domeniul repreoşat lui Arghezi de către critică, din structura prozodiei sale? În acest volum poetul reuşeşte o extrem de puternică reîncarnare a cuvântului cu sens, cu alte cuvinte, în termenii poeticii moderne, o resemantizare. Bunăoară, în limbaj cotidian, cuvântul unghie este departe de a fi poetic, ba chiar dimpotrivă, s-ar putea spune. O unghie pe tencuială, la fel ca în poemul arghezian, devine, însă, deîndată, altceva. Se realizează un nou tip de asociere semantică, declanşând un alt fel de imagini poetice: ,,Am lăsat-o să crească/Şi nu a mai crescut./Şi mă durea mâna ca o ghiară,/Neputincioasă să se strângă”. Se poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mâna devenind ghiară, senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se extrem de mult. Imaginea dezvoltată în versul: ,,şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” este şocantă pentru percepţia noastră obişnuită. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci parcă, posedat de o voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem de-a face cu ceea ce Nicolae Balotă numea supunerea nu unui comandament din afară, ci unui imperativ lăuntric. ,,Nu este aici […] poezia unui poet damnat. Este, în schimb, mai mult decât alte încăperi ale edificiului poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie”.

Este, poate, mai degrabă, o situare pe acelaşi plan, a sa proprie, cu Dumnezeu, deoarece, la fel ca în Psalmi, Arghezi apare drept un revoltat dar şi, deopotrivă, stăpânitor al unui topos nedorit de Demiurgul cel mare. Poetul se adresează, în acest poem, unei lumi refuzate. El este un Mesia pentru un spaţiu pe care se pare că Dumnezeu nu şi-l mai revendică, deoarece tot ceea ce era însemnat cu pata alterării era aruncat şi menit pieirii.

Nicolae Balotă îl vede pe Arghezi un meşter Manole al cuvântului, posedând vocaţia sacrificiului de sine. El dezvoltă planul de jos al unei lumi imaginar-truculente, stigmatizate de o instinctualitate scăpată din frâu, mergând până la implicaţii patologice, etalând o cruditate lexicală fără precedent. Trebuie să vedem în Flori de mucigai un sistem al rupturii din natură, începând cu atitudinea antisacrală. Arghezi îşi afişează satisfacţia de a-şi fi aşternut stihurile în chilia recluziunii. O biruinţa a eului, voluntar redus la puterea sa demoniacă, ironic minimalizată. Cu toate că este antiromantic în revolta sa contra naturii, Arghezi cultivă singurătatea, stare prin excelenţă romantică, a cărei emblemă dureros-voluptoasă este claustrarea impusă/autoimpusă. Temniţa ce alcătuieşte scena spectacolului ,,deşănţat” din Flori de mucigai, are semnificaţie ambiguă, de instrument al reprimării săracilor de către bogaţi, dar şi de indice al condiţiei umane. În Flori de mucigai, Arghezi se dovedeşte un mare regizor al singurătăţii. Se produce un mare scandal (estetic) al acesteia, care constă în ruperea punţilor cu lumea, prin îmbrăţişarea ostentativă a categoriilor negative: urâtul, macabrul, grotescul, trivialul. Poetul scrie, deci, cu mâna stângă, aceea demonică, renunţând la har şi batjocorindu-i înfăptuirile. Rezultatul este o fascinaţie a abjectului. O seducţie, cu alte cuvinte, în răspăr. Arghezi ar putea afirma, precum Baudelaire: ,,Când voi fi inspirat dezgustul şi oroarea universală, voi fi cucerit singurătatea”.  O primă ţintă a programului degradării o constituie însăşi făptura omenească. Selectaţi din mediul pegrei, din cloaca învinşilor, a osândiţilor, a detracaţilor, a mutilaţilor, eroii poetului (borfaşi, bătăuşi, criminali, nomazi, infirmi etc.), sunt nişte leşuri vii, nişte defuncţi din punct de vedere al societăţii onorabile. Arghezi şi-a propus din capul locului să pună în paranteză natura, manifestându-se ca un ,,meşteşugar”. Valoarea sa supremă o constituie esteticul, din care decurge Binele specific, în felul în care îşi trăia experienţa creatoare autorul Florilor răului. Admiţându-l pe poetul nostru în ipostaza de hommo aestheticus, nu-i putem intenta nici un proces de imoralitate, aşa cum s-a încercat, nici nu îl putem situa cu fermitate în eşicherul criticii sociale, idee de care s-a abuzat.

Advertisements