G. Calinescu s-a născut la 19 iunie 1899 la Bucureşti. Copilăria o petrece la Botoşani şi la Iaşi, apoi urmează cursurile liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, ultimul an la Liceul Internat din Iaşi, iar bacalaureatul îl susţine la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti. La Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie are ca profesori pe N. Iorga, V. Pârvan, M. Dragomirescu, Ov. Densuşianu şi Ramiro Ortiz, despre care Călinescu afirma: „tot ce-am învăţat la Universitate de la R. Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu”. În 1993 susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceză şi română, apoi pleacă la specializare cu o bursă de doi ani la Şcoala Română din Roma, condusă de V. Pârvan, perioadă în care face intense cercetări arhivistice, deprinde tehnica strângerii de documente şi informaţii care îi va folosi atât de mult în viitoarele lucrări.

Debutează cu versuri la „Universul literar” şi „Sburătorul”, foarte apreciate de Eugen Lovinescu, care afirma: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”, fapt pe care, în anul 1928, Călinescu însuşi îl va confirma: „S-a isprăvit – e de neînlăturat – sunt critic”.

Conştient de propria-i valoare, G. Călinescu se va înscire singur în nemurire:

„Nu voi pieri de tot, prin ce am scris şi am cântat

Îmi va rămâne chipul sculptat într-un bazalt”.

În 1947 devine membru al Academiei Române;

  1. Călinescu moare la 12 martie 1965, în Bucureşti.

George Călinescu este o personalitate plurivalentă, de formaţie enciclopedică, tipul scriitorului total: critic şi istoric literar, eseist şi estetician, prozator şi poet, dramaturg şi publicist.

Opera sa este extrem de variată, de la poezie, la cea mai completă şi mai complexă istorie a literaturii române. Sunt selectate câteva domenii şi titluri:

Versuri: „Lauda lucrurilor”; „Cronicile optimistului”.

Dramaturgie: „Şun sau Calea neturburată”(mit mongol); „Ludovic al XIX-lea”; „Teatru”.

Proză: „Cartea nunţii”; „Enigma Otiliei”; „Bietul Ioanide”; „Scrinul Negru”.

Critică şi istorie literară: „Viaţa lui M. Eminescu”; „Opera lui M. Eminescu”; „Viaţa lui Ion Creangă”; „Istoria literaturii române. Compendiu”; „N. Filimon”; „Gr. M. Alexandrescu”; „Ion Creangă (viaţa şi opera)”; „V. Alecsandri”.

Studii de literatură universală: „Principii de estetică”; „Impresii asupra literaturii spaniole”; „Estetica basmului”; „Scriitori străini”.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii române, concepută iniţial în două volume, devine, aşa cum afirmă Călinescu: „un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (…) Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseală, nici plictis… Dar ce fel de om eşti D-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate critică de necontestat în zilele noastre.

Romanul are ca temă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolulul al XX-lea surprinsă în câteva din aspectele ei tipice, relaţiile de familie, dezumanizate de goana după bani. Supunându-se la obiect, autorul înfăţişează lumea deţinătorilor de capital şi pe aceea a ariviştilor, cu o ascuţită ironie critică.

Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat: Otilia. Alăturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului, imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe.

Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o învăluie ci întinsele registre pe care evoluează. Autorul însuşi îi fixează identitatea: „Otilia este eroina mea lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină. Flaubertin aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie… Eroina este tipizrea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de argint…”.

Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.

Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.

Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu” apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat. Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată evoluţia ei „o enigmă”.

Cititorului îi este prezentată prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit în casa lui moş Costache şi neprimit cum s-ar fi aşteptat, dă să plece. Înainte de a-i vedea chipul, Felix îi aude vocea „cristalină”.

„– Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capătul scării ca spre cer deschis.” Apoi i se desenează înaintea ochilor „fata, subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă la poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare colorată de dantelă pe umeri”.

Modul în care i se prezintă lui Felix, e simplu şi direct:

„– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.

Apoi, părându-i-se că tânărul nu reacţionează destul de călduros, întrebă, întorcând adânc faţa spre el:

– Oare nu-ţi pare bine?”

Otilia îi impunea lui Felix modul cum să o trateze. „Felix îi strânse mâna şi avu o clipă impulsiunea de o i-o săruta, însă fata i-o trase cu mult înainte de a lua o decizie şi i-o trecu pe sub braţul stâng”.

Otilia e de la început ocrotitoare. Ea îl introduce în atmosfera familiei şi tot ea face prezentările.

Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscută şi abordată şi pentru celelalte. Portretul fetei este schiţat de la început: „fata părea să aibă 18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştrii arată şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare liberate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.

Otilia scapă de sub tutela autorului ei, G. Călinescu, şi se defineşte prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneşte reacţii diferite în jur. Marina, servitoarea, întâmpină fuga fetei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o urmează şi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteşte văzând în ea o posibilă împlinire, moş Costache se lasă mângâiat, iar Aglae şi Aurica se întunecă de invidie. Stănică nu pierde ocazia să exclame: „Deşteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău în asta.

Fata domină însă totul şi pe toţi, prin generozitate şi printr-o superioritate şlefuită de-a lungul generaţiilor. Fără cel mai mic efort ea se ridică vizibil deasupra celorlalţi.

Pentru Felix, Otilia este prietenă de aceeaşi vârstă, o ocrotitoare. Autorul sugerează că întâlnirea şi apropierea celor doi era predestinată. Arătându-i lui Felix câteva fotografii vechi, de familie, în care părinţii lor apăreau alături, Otilia „Nu ştii că onoraţii noştri părinţi aveau intenţia să ne căsătorească? Ca la chinezi, mi se pare!” Poate în virtutea acestei situaţii „Lui Felix, apariţia Otiliei îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit”. Relaţia pare a se fi înfiripat din copilărie, acum nu era decât o confirmare căci „Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, copil, şi tot atunci o cunoscuse şi pe Otilia care era o simplă fetiţă. Dar în fiecare an scria la sărbătorile consacrate şi în alte câteva împrejurări unchiului Costache întrebând ce mai face <<verişoara>> Otilia, iar Otilia scria <<unchiului>> Iosif, întrebând ce mai face <<vărul>> Felix. Tânărul fiu al doctorului şi Otilia erau astfel în chip oficial intim prin corespondenţă şi desigur că, dacă s-ar fi întâlnit    n-ar fi putut decât să continue şi oral stilul familiar din scrisori”.

Fata are neîntrerupte atitudini de protecţie faţă de trei personaje: „papa”, Pascalopol, dar mai ales faţă de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor încântă. Otilia e întruchiparea feminităţii şi a gingăşiei.

Abia sosit în casa „unchiului” Costache, Felix face cunoştinţă cu celelalte personaje prin intermediul Otiliei. Ea fixează, adesea cu o notă voluntară, departe de inocenţa cu care îi obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Când Costache este întrebat unde „o să stea băiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia răspunde scurt şi fără menajamente pentru sentimentele mătuşii, speriată de apariţia unui potonţial moştenitor al averii bătrânului: „– La noi! explică Otilia”. „Şedea acum cu o coapsă pe marginea fotoliului bătrânului, jucându-şi ca o pendulă piciorul, în vreme ce cu mâna stângă îmbrăţişa capul vădit mulţumit al aceluia”.

Faţă de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu înclinaţii materne: „În vreme ce Aglae reîntocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta îi potrivea acul cu perlă din cravată, îi scutura uşor umerii, privindu-l cu o graţioasă , maternitate, mereu atârnată pe marginea scaunului”.

Protecţia Otiliei faţă de felix include „supravegherea” jumătate copilăroasă, jumătate maternă a oricăror îndeletniciri gospodăreşti ce pot avea oarecare tangenţă cu ea. Otilia uită la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gândul de a repara o greşeală de neiertat:

„– Ţi-e somn?

Ochii lui Felix şi ora înaintată făceau întrebarea de prisos”.

Fata e sincer îngrijorată căci a uitat să-i pregătească o cameră şi, spre a rezolva problema, îi oferă pentru o noapte camera ei.

Felix este însă cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei îl fascinează din prima noapte petrecută în casa din strada Antim. Îl impresionează amestecul de lucruri, intimitatea lor şi mai ales diversitatea preocupărilor fetei.

Compoziţia interiorului îmbină elemente ce fac parte din structura psihică a personajului observat doar în cursul unei treceri în revistă a decorului. Arhitectura personajului aşază alături moda, notele muzicale pentru pianoforte şi romane franţuzeşti din colecţia Calmann – Lévi, „ilustrată şi cartonată”. Din câteva detalii se recompune o Otilie plină de feminitate, o intelectuală rafinată şi o fire sensibilă la frumos.

Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată muzicală, lasă mâinile în poală şi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Îi mărturiseşte lui Felix o veşnică tulburare interioară: „Îmi vine uneori să alerg – spuse ea lui Felix care şedea în picioare puţin încurcat de rochia şi nimicurile cărora le slujea de curier – să zbor. Felix – adăugă ea confidenţial – vrei să fugim? Hai să fugim! Şi mai înainte ca tânărul să se dezmeticească, deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte”.

Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conştientă de asta: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.

Fata apare diferit în ochii celor din jur. Fiecare înţelege o parte din ea, nimeni nu o poate pătrunde.

Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreţuieşte vizibil şi o bruschează cu vorbe ireverenţioase. Când Titi „îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care irită pe fată”, Aglae se revoltă nu asupra băiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere”.

Stănică, aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-l determine pe moşier să înţeleagă adevărata situaţie a Otiliei, spunându-i că ea „e tânără neexperimentată, azi se întâlneşte cu un tânar, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni… cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu hotărârea să vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani”.

Aurica e de părere că „Otilia e şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi, de aceea i se pare neexplicat cum Felix poate ieşi pe stradă cu o „destrăbălată” ca Otilia.”

Titi îi pune lui Felix o întrebare strict confidenţială: „– Ascultă… tu eşti bine cu Otilia… spune drept… se pretează?”

Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se îndrăgosteşte nebuneşte, dar faţă de care are ezitări de a lua hotărâri decisive.

Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soţie şi nedistingând niciodată clar ce e viril şi ce e patern în dragostea lui. „E ca o rândunică”.

Colegii lui Felix „care-l văzuseră la braţ cu ea, îl bătuseră pe umăr

– Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai elegantă conservatoristă. Nu s-atinge nimeni de ea”.

Compoziţia personajului include, evident şi bibliografia lui presărată într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun… Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani… Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.

Otilia se mişcă într-o lume fixată, pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea.

Otilia trece astfel printre pagini închizând în ea o lume, trece subţiratică şi delicat imprevizibilă, generoasă, un personaj suav cu un neşters zâmbet pe buze (zâmbet de amărăciune).

Între personajele romanului „Enigma Otiliei” se numără şi Felix. El este de multe ori „vocea autorului”, fiind mai tot timpul martor al evenimentelor şi actor doar când e nevoie de mişcare de deplasare pentru a crea câmp de acţiune celorlalte personaje. Felix umblă mult, călătoreşte la ţară, cunoaşte şi ne determină astfel să cunoaştem o întreagă lume, oameni din medii diferite ce alcătuiesc armata personajelor din roman. Aşadar Felix e martor şi actor în acelaşi timp.

Felix Sima deschide romanul prin descrierea casei, privită prin ochii săi şi îl încheie cu aceeaşi imagine a clădirii văzută din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acţiunii formarea personalităţii lui Felix, de aceea poate fi considerat un bildungsroman. Felix este cel care introduce cititorul într-o lume necunoscută, de care ia act prin imaginile reflectate, în conştiinţa acestui personaj.

Intriga romanului porneşte în momentul când Felix vine în casa lui moş Costache şi intriga e cât se poate de simplă: băiatul o iubeşte pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache pe care o răsfaţă Pascalopol şi, deci e gelos pe Pascalopol. În linii mari cam astfel ar sta lucrurile.

Romanul începe acolo unde se sfârşeşte drumul lui Felix. Acesta cutreieră Bucureştiul, găseşte într-un final casa lui Costache Giurgiuveanu şi pătrunde în curte. Urmărindu-şi personajul în timp ce-şi caută ruda, autorul observă: „tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând acolo unde lumina slabă a felinarelor îngăduia numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă”. Băiatul are de la început un accentuat aer de feminitate. E dezorientat, căutând cu multă nesiguranţă numerele caselor.

Elementele caracterizării urmăresc linia clasică, pornind de la înfăţişarea exterioară către interiorul sufletesc, autorul vizând o relaţie strânsă între exterior şi interior. El este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrşcat în uniforma de licean „ce” intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână-ntr-alta”.

Grija constantă pentru biografia personajelor sale face pe G. Călinescu să-i fixeze încă de la început, lui Felix, un fel de fişă biografică: „Se numea Felix Sima şi sosise cu o oră înainte în Bucureşti venind de la Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a Liceului Internat. Sfârşise liceul, trecând şi examenul de capacitate şi acum venea în Bucureştui la tutorele său, Costache Giurgiuveanu”.

Tânărul e studios, s-a dedicat cărţilor şi lumea lui adevărată e lumea ştiiţei.

Primul contact cu familia Giurgiuveanu îl face chiar în seara sosirii. La masa de joc se aflau aproape toate personajele ce vor evolua ulterior în roman. „În odaia înaltă, încărcată de fum des şi înţepător de tutun” ca o „covertă de vapor pe Marea Nordului”, Felix face cunoştinţă cu membrii familei Tulea şi cu Pascalopol. Pentru Felix, Otilia este un iniţiator, un intermediar între el şi ceilalţi: Otilia e „amortizorul” contactului prea dur cu o realitate de cele mai multe ori ostilă.

Faţă de primirea ciudată, chiar ostilă a bătrânului, primirea sinceră, căldura cu care-l trădează Otilia îl impresionează. De la început sufletul lui întreg se concentrază în direcţia aceasta, şi pentru că fata este atentă la tot ce face. Felix are repede înclinaţia de a lua în stăpânire pe Otilia, o stăpânire protectoare însă.

Autorul fixează imediat statutul lui Felix faţă de celelalte personaje, iar schema evoluţiei  odată fixată,  personajul nu face decât să o urmărească,  îmbogăţind-o cu noi fapte. Atitudinea familiei Tulea faţă de el se va observa din prima scenă, cea a prezentărilor.

Aglae îl priveşte cu austeritate, văzând în el încă un posibil pretendent la averea bătrânului. E încrezătoare în cariera pe care băiatul se străduieşte să şi-o facă. Convingerile ei pe care să le însuşească toată lumea sunt ca „medicina, cere an mulţi – urmă Aglae, trântind cu ciudă o carte – , cheltuială,  întreţinere.  Un orfan trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.

Tonul cu care fu pronunţat cuvântul „orfan” şi chiar cuvântul însuşi pe care nu-l mai folosise nimeni în legătură cu el, jigniră profund pe Felix.

– Vai, ce spui, tanti Aglae. Felix nu cade pe capul nimănui, reproşă Otilia”.

Băiatul e complexat de situaţia lui de orfan şi orice aluzie îi trezeşte o puternică revoltă. Ceilalţi văd în lipsa părinţilor o infirmitate. Otilia însă îl protejează din primele momente. Otilia devine întruparea feminităţii. Gesturile ei faţă de Felix sunt un amestec de căldură şi maternitate: „spre a se încredinţa de supunerea tânărului, Otilia se aşeză pe canapea foarte aproape de el şi-i întinse cu mâna, ca unui copil, una din prăjituri. Într-adevăr, îi era foame. Otilia nu slăbi vigilenţa până nu sfârşi prăjitura, apoi i-o întinse şi pe cealaltă. Cu braţul stâng trecut repede pe după braţul drept, aştepta şi părea foarte mulţumită”.

Grija ei amestecă la un loc gingăşia şi candoarea. „– Doamne! zise ea, nu ştiu unde să te culc. Am uitat să spun să-ţi pregătească o cameră ”. Rezolvarea o găseşte tot ea: Felix va dormi o noapte în camera ei.

Camera Otiliei devine un tărâm al visului şi al misterului feminin. Felix descoperă fiecare detaliu cu uimire dar şi cu curiozitate.

După ce cunoaşte, surprins preocupările fetei pentru literatură, după ce studiază în amănunt camera Otiliei, „Felix se lăsă pe marginea patului, neîndrăznind încă să profaneze cu somnul său acest ascunziş feminin.”

Deja prima noapte în casa lui moş Costache stă sub semnul visului şi al imaginii fetei: „Prin minte i se perindau toate întâmplările din cursul acestei seri ciudate, figura spână a bătrânului, scările scârţâitoare, chipurile din odaie.” „Felix se lăsă în voia braţelor şi se cufundă cu ele în visuri”.

Faţă de cei din clanul Tulea, trăind în strâmtoarea unor meschinării zilnice, Felix şi Otilia sunt atraşi de felurite preocupări intelectuale. Existenţa lor, a fiecăruia în parte, aproape nici nu se intersectează cu a celorlalţi membrii ai familiei.

Sentimentul de gelozie faţă de Pascalopol, moşierul tomnatic, cu o cultură aleasă, ce stăruie mereu în preajma Otiliei, o gelozie încă nedefinită, dar mocnind în străfunduri, toate acestea îl fac pe Felix să-l privească pe domnul „gras” cu aversiune:

„– Cine era domnul gras de aseară? îndrăzni să întrebe Felix.

Fata ridică o privire indignată asupra-i.

– Leonida Pascalopol gras? De ce e gras? Da, într-adevăr e cam gras – recunoscu ea gânditoare –, am să-i spun să slăbească.

– Este tot un unchi? se hazardă Felix cu jumătate de gură.

– Unchi? Ce bine ar fi! Nu e unchi, e prieten… al lui papa.”

Mai târziu, când Pascalopol vine să o ia pe Otilia la teatru, Felix urmăreşte îndeaproape scena: „Ceea ce izbi pe Felix, care privea din chioşc, fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”

Otilia este pentru el „un factor feminin care-i lipsise”, „o prietenă de vârsta lui” şi de aceea i se pare curioasă înclinaţia ei pentru un om în varstă. Refugiul lui Felix este lectura. „Era  plăcerea lui cea mare,  pe care şi-o  satisfăcea cum putea,  împrumutând cărţi sau,  cândavea bani, cumpărând. În odaia pe care şi-o păstrase în casa de pe strada Lăpuşneanu, avea de pe acum o mică bibliotecă”.

O altă latură a personajului este cea de liant al celor două familii, cea a Aglaei şi cea a lui moş Costache.  Aglae speră o apropiere a lui Felix de Aurica,  dar băiatul nu încearcă nici un sentiment pentru domnişoara cu bărbia ascuţită.

Procesul de transformare al lui Felix în casa din strada Antim este rapid. „Cu timpul Felix se obişnui cu libertatea de care se bucura în această casă, în care fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt şi care contrasta cu rigoarea vieţii lui de până acum şi care preia caracterul său singuratic. Totuşi un simţ de disciplină înnăscută ferea pe Felix de excese. Libertatea îi risipise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale. Lipsa lui de legături familiale mai afectuase, diferenţa uşor compătimitoare cu care-l înconjurau toţi fiindcă era orfan dezvoltase firea lui ambiţioasă. Aştepta cu nerăbdare să se deschidă Universitatea, pentru a se pune cu aprindere pe muncă, voia să-şi facă o carieră solidă cât mai curând”.

Relaţia lui Felix cu Pascalopol se conturează prin infinitele detalii pe care autorul le aşază în schemele celor doua personaje. Felix îl urmăreşte îndeaproape pe moşier. La ţară, în timp ce vizitau moşia lui Pascalopol, Otilia dechide dulapul cu puşti, iar Pascalopol „fu lângă ea cuprinzându-i braţele”. Atunci Felix „nu notă atât primejdia, cât îmbrăţişarea lui Pascalopol”.

Sentimentele care se înfiripă între Felix şi Otilia pornesc de la o apropiere firească între tineri de aceeaşi vârstă, amândoi fără părinţi. Fiecare este grijuliu cu celălalt. Otilia are atitudine maternă faţă de Felix. Băiatul e, la început, timid dar sincer, fără a fi capabil de generozităţi prea mari. Otilia devine o obsesie. O dărâmă şi o construieşte potrivit nevoilor sufletului   său,   iar  fata  îi  scapă  de  fiecare  dată.   Modelul   creat  e  întotdeauna  inferior

originalului. „Încerca să adoarmă de-a binelea, însă, pe dată ce imaginea Otiliei se amesteca şi fugea, se trezea speriat şi o aducea înapoi. Începuse să nu mai poată visa altceva şi căpătase  adevărase  insomnii care-i făcuse  cearcăne la ochi.  Ziua  scria în caiete  caligrafic: Iubesc pe Otilia. Caută, recurgând chiar la disimulaţii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multă spontaneitate”.

Declaraţia lui de dragoste făcută într-un moment în care echilibrul sufletesc se clatină cu desăvârşire, nu are în ochii fetei efectul scontat. Chipul lui ia amploarea unei boli. Felix se hotărăşte să părăseacă pe moş Costache. Găsit de Otilia pe o bancă înzăpezită, fata-l mustră:

„– Şi mai spui că mă iubeşti!”

„Otilia citise scrisoarea. […]

Felix lăsă din nou capul în jos şi răspunse, sfărâmat:

– Dar ştii foarte bine… ţi-am scris… nu mai pot aşa.”

Nevoia de certitudine se transformă în dorinţă de a stăpâni. Scena împleteşte tonuri suave cu ironii uşoare. Nematurizarea completă a lui Felix atinge în unele puncte comicul.

Felix o iubeşte sincer pe Otilia, dar ezită, e labil.

Îl descumpăneşte comportamentul derutant al Otiliei, nu-şi poate explica schimbările bruşte de atitudine ale fetei, trecerea ei de la o stare la alta. Plecarea Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduieşte, însă nu renunţă la carieră, ba dimpotrivă, eşecul în dragoste îl maturizează. Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălţătoare, care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Lucid şi raţional, el înţelege că într-o societate degradată în esenţele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind o afacere pentru supravieţuire şi nu o împlinire a iubirii. Felix însuşi „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.

În relaţiile cu celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându-se deasupra superficialităţii şi meschinăriei lumii burgheze, conducându-se după un cod superior de norme etice: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”.

Ambiţios, aşadar, învaţă şi face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional. Ferm şi feroce, munceşte cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, publică un studiu de specialitate într-o revistă franceză şi, cu îndârjire şi preocupare pentru cariera sa, devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu-se potrivit ambiţiei sale. Cu fata unei personalităţi politice a vremii, care-i asigură un statut social superior.

În ambianţa casei din strada Antim, prezenţa lui Leonida Pascalopol e un lucru straniu. Moşierul bogat şi manierat e într-o neconcordanţă prea izbitoare (pentru a observa el însuşi) cu Costache şi rudele sale.

Privindu-l pe moşier, băiatul constată că „era un om cam de vreo cincizeci de ani oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnoc la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţilor cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârţire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale corpolenţei”.

Caracterizarea este aparent făcută de autor, căci în realitate Pascalopol este privit de Felix, iar cititorul reţine amănuntele pe care Felix, el însuţi, le reţinuse. Se insistă de la început asupra chipului, iar elementele care compun întregul sunt nu rareori contraste: „rumen ca un negustor, însă elegant prin eleganţa pielii”, „oarecum voluminos, totuţi evitând impresia de exces”.

Dintre toate personajele, autorul insistă cel mai mult asupra ţinutei lui Pascalopol. Îi sunt descrise în amănunţime hainele, croiala lor, culoarea: „Pe la orele şase, o trăsură cu doi cai albi, aceeaşi din seara precedentă, se opri în faţa porţii, şi din ea coborâ Pascalopol, îmbrăcat într-un costum pepit, bine croit, cu ghete albe, cu floare la butonieră şi cu canotieră pe cap”. Toate acestea alcătuiesc un contrast izbitor între Giurgiuveanu şi moşierul bogat, admirat de toată familia Tulea şi escrocat uneori fără jenă, ba de moş Costache, care-i „ciupea” câte o sumă oarecare de bani, ba de Aglae, care se aşază la masa de joc ştiind precis că nu are bani, dar scotocindu-se fugar şi nesemnificativ în pungă şi acceptând repede şi fără complexe „împrumutul” lui Pascalopol.

Dacă interiorul casei lui moş Costache este compus în perfectă concordanţă cu avariţia personajului, interiorul lui Pascalopol lasă de la prima vizită a Otiliei însoţită de Felix, impresia că aici locuieşte un om cu gust pentru frumos.

Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat de convenţional.

Pascalopol se trăgea dintr-o familie „cu puţin sânge grecesc”, fusese student la Bonn, apoi în Franţa, dar abandonase studiile trebuind, după moartea tatălui să-şi îngrijească mama şi să administreze moşia.

Este pasionat de muzică, ştie să cânte la flaut şi apreciază cu ureche de cunoscător interpretarea bucăţilor muzicale ale Otiliei.

Personajul se defineşte singur: „sunt un fel de boem”.

Grija pentru biografia personajului îl determină pe autor să interpună în momentul vizitei şi scurte lămuriri pe care Pascalopol le dă lui Felix şi care, pentru cititor sunt rezumate de însuşi creatorul personajului. Aflăm astfel că Pascalopol „se plimbase prin mai toată Europa şi fusese căsătorit, înainte de a-şi sfârşi studiile, cu o femeie de care se despărţise sau rămăsese văduv (nu spunea limpede lucrurile)”.

Preocupările lui sunt variate. Nu rămăsese rob al moşiei, ci „cultiva muzele”, citea, dar mai ales, se bucura văzându-i pe cei tineri. Biblioteca îl impresionează pe Felix ce privea cu „aviditate rafturile, lucru ce părea a încânta pe Pascalopol”.

Privindu-l, Felix constată „purtările blânde ale moşierului, apicureismul lui de om cult”. Era evident pentru Felix şi pentru toţi ai casei că Pascalopol nu cultivă relaţia cu bătrânul Giurgiuveanu decât pentru a fi aproape de Otilia.

Pentru Felix, Pascalopol e un rival, gelozia băiatului luând uneori forme ciudate, pentru Otilia este „un bărbat <<chic>> şi <<singur>> pe care-l compătimeşte sincer”. „Un om pe lume” care-i place fiindcă „e aşa bun”. Tot ea adaugă: „E de o răbdare nemaipomenită. E politicos cu tanti Aglae şi cu toţi, numai ca să aibă sentimentul că se află într-o familie. Nu are pe nimeni.”

Leonida Pascalopol se consideră un om ratat şi vrea să se facă util celor care au nevoie de el.

Trăieşte în preajma Otiliei, pe care o cunoaşte de când era mică şi-i satisface toate dorinţele şi capriciile, fiind un adevărat tată pentru „orfană”.

Sentimentele lui Pascalopol pentru Otilia sunt nelămurite; el oscilează între patern şi viril şi-i mărturiseşte lui Felix: „… un dezamăgit ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea”.

Moşierul se consideră unul dintre „părinţii” Otiliei: „Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică”.

Otilia îl vede ca pe un „om de lume”, un „bărbat şic şi singur, săracul”.

Cu timpul, sentimentele lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentrun tânăra fermecătoare, „ca o rândunică”.

Fiind singur şi bogat, neavând familie, Pascalopol are „nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental”, acceptând, dacă ar fi nevoie şi statutul de părinte: „Dacă nu pot fi un amnt, rămân întotdeauna un nepreţuit prieten şi părinte”. Dornic de a avea o familie, el vine aproape în fiecare seară în casa din strada Antim, joacă şi pierde la cărţi în favoarea lui moă Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile groteşti ale Auricăi, îi plăteşte lui Felix taxele la Univeristate, fără ca acesta să ştie.

Discret şi delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci şi unul moral, simţind din plin ocrotirea pe care acesta o revarsă asupra ei cu nobleţe şi eleganţă.

Cu aceeaşi nobleţe sufletească, atunci când îşi dă seama, după câţiva ani de căsătorie, că nu mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, ca ea să poată deveni „nevasta unui conte, aşa ceva”, dintr-un profund sentiment „de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi”.

Bărbatul, e protectorul tinerilor. Felix simte aversiunea pentru el, dar luându-i apărarea în momentul în care Aglae îl condamna pentru că şi-a ales meseria de doctor. Pascalopol intervine „cu voce mângâietoare”: „Un doctor bun, muncitor, câştigă foarte bine azi”.

Vocea adaugă nuanţe noi portretului personajului.

În realitate, distinsul domn şi-a oferit un scurt răgaz de fericire între două deziluzii: o tinereţe bogată, trecută definitiv, însă şi o bătrâneţe tot mai sigură şi deprimantă.

Moştenirea oferă ocazia unei profunde analiza psihologice. Cum această moştenire devine centrul demersului narativ, Costache Giurgiuveanu, la rândul său, posesorul banilor râvniţi de propria familie, se conturează ca personaj principal.

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele celorlalte personaje care se conturează în jurul averii sale în goana după moştenire.

E tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Molière, dar se distanţează de acestea prin încercarea de aşi depăşi condiţia. George călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia, chiar dacă nu reuşeşte să şi-o materializeze.

Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mult. Este un însetat de bani, şi de viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul şi nici pentru a o înfia.

Autorul îi lămureşte biografia lui moş Costache printr-o abundenţă de detalii. Această biografie se împleteşte cu cea a familiei Tulea, dar şi cu cea a familiei lui Felix Sima. „Doctorul Iosif Sima, fost medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră, soţie a lui Costache Giurgiuveanu (cel căutat), murise şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani, doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi internate. După o lungă boală plictisitoare, se stinge şi el cu satisfacţia că copilul e mare şi cu viitorul oarecum asigurat. În afară de un oarecare depozit de bani, doctorul lăsa lui Felix o casă cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu şcoala, plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul său îi trimitea ştiri despre el.”

Aşadar, în casa „unchiului” Costache vine Felix într-o seară de la începutul lui iulie 1909; o casă din strada Antim, unul dintre imobilele pe care le posedă bătrânul şi de pe urma cărora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii.

Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Vedem ceea ce, sosit aici, se vede el însuşi. Portretul fix fixează deja unele trăsături ale personajului: „Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână, şi, din cauza aceasta, numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os.” Omul e capabil să zâmbească, dar lui Felix zâmbetul şi înfăţişarea bătrânului îi trezesc imaginea unei bufniţe. Bâlbâiala lui moş Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observă Felix la bătrân. Întrebat dacă aici şade domnul Costache Giurgiuveanu, acesta răspunde:

„– Nu – nu – nu ştiu… nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Băiatul se miră nespus şi „ieşi ameţit pe uşa gotică şi apoi pe poarta ruginită trecu prin faţa muscalului, care sforăia mereu, şi porni dezorientat înainte.”

Încă de la începutul romanului, apariţia sa este bizară, deconcertându-l pe Felix atunci când îi spune: „nu-nu stă nimeni, aici”, răspuns de domeniul absurdului. Felix îşi imaginase că tutorele său e un om masiv, „de o greutate extraordinară”, având în vedere că ştia despre el că este bogat, deţine mai multe imobile, îi fusese lăsat în grijă, argumente pentru a-şi închipui că giurgiuveanu are forţă. Însă îi apare în faţă un om mititel, puţin adus pe sapte, cu o chelie de porţelan, cu faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale.

Aspectul exterior şi interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite – cu toate detaliile descriptive – către avariţia personajului, dar şi către un soi de parvenitism, arhitectura casei sugerând „intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale nepotrivite”. Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potenţial atentat la averea sa.

Nedumerit de primirea ce i se, încurcat de imagini care, în mintea lui, nu se legau, Felix este gata să părăsească imobilul. Totui, o apariţie nouă, o faţa subţirică îl opreşte. Reacţia bătrânului se schimbă dintr-o dată şi Felix este poftit înăuntru.

Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuţii la care ia parte, vorbe surprinse în treacăt şi gesturi care-l definesc şi-l fac tot mai viu. De exemplu, neacceptând ideea unei servitoare, căci aceasta ar însemna un sacrificiu bănesc, moş Costache o ţine pe Marina, femeie celibatară, slabă de minte, dar oarecum rudă, în schimbul serviciilor făcute. Singura slăbiciune a bătrânului acestuia ciudat este Otilia, fiica vitregă. Fata exercită asupra lui o mare influenţă. Otilia realizează un adevărat tampon între el şi ceilalţi, atenuând atât cât este posibil răutăţile pe care le provoacă avariţia bătrânului. Ea e convinsă că „papa e un om bun, însă are şi ciudăţeniile lui. Trebuie să fii îngăduitor”, îl sfătuieşte ea pe Felix.

Ceea ce numeşte Otilia „ciudăţenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, gata să fixeze dimensiunile obiectelor şi chiar ale oamenilor, după dimensiunile câştigului ce-l poate obţine prin ei. Pascalopol îi este apropiat, dar dacă-l poate înşela fie şi cu o sumă mică de bani, profitând de neatenţia lui, Giurgiuveanu este mulţumit.

Felix este nepotul lui şi are o sursă importantă de bani, dar şi lui Felix îi micşorează venitul prin nenumărate potlogării, începând de la ciupeala zilnică a vreunei piese de cinci lei, sub pretextul că „M-m-mai dă-mi cinci lei. N-am acum la îndemână, sunt cam strâmtorat” până la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise, cusute printr-o sfoară roşie. În chip de caiet, şi cu titlu care-l izbi cu toată graba lui, întrucât găsise acolo numele său. Scoase caietul şi citi pe copertă

Cont de cheltuieli

Ce-am făcut pentru minorul Felix Sima”.

De aici, Felix află că i s-ar fi „dat în mână pentru teatru 20”, „cumpărat instrumente chirurg 10”, „adus doctor fiind bolnav 30”, „haine, rufărie, 120”, „dat bani nevoi tinereşti 200” şi altele. Ceea ce-l izbeşte şi mai tare este că tot în contul lui bătrânul trecuse şi „materile pentru construcţie 2142”, deci că îşi construia o casă din venitul lui. Fire dezinteresată în privinţa banilor, Felix „deveni matur prin experienţă, găsise că era ruşinos şi primejdios ca altcineva să ştie cât venit are şi cum îl fură bătrânul” şi ascunde caietul.

S-ar părea că iubirea sinceră pentru Otilia umanizează personajul, în realitatea însă ezitările cu care acoperă îl împiedică să ducă la bun sfârşit. Bătrânul nu acceptă ideea nici unei schimbări, starea lui dominantă este voit imuabilă: într-un singur sens pot evolua lucrurile: averea trebuie să crească, prin orice mijloc.

Actele de generozitate, destul de rare de altfel, cu care îl învăluie pe Felix şi pe Otilia sunt neconvingătoare. Ştie că singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este adopţiunea sau măcar întocmirea unui testament în favoarea ei. Nu o face şi abia după primul atac al bolii, speriat de insistenţa cu care rudele îi caută banii, moş Costache intenţionează să treacă o sumă de bani pe numele fetei.

Otilia, suferind mult de pe urma nedreptăţilor la care este supusă, îi mărturiseşte lui Felix: „Dar papa mă iubeşte, şi apoi… e îndatorat să aibă grijă de mine fiindcă mama i-a dat o mulţime de bani fără nici un act, pe care papa i-a vârât în afacerile lui… Dacă nu murea pe neaşteptate mama, ar fi fost altfel… Papa voia să mă adopteze… Şi acum ar voi, nu-l lasă tanti Aglae… În sfârşit, mizerii care cred că-ţi sunt indiferente.”

Bătrânul Costache se deplasează în câmpul său de acţiune pe spaţii largi. Avariţia lui se manifestă începând de la privaţiuni personale (îmbrăcăminte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul pentru consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el.

Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj, pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma în afacere: imobilele pot fi închiriate studenţilor, iar când aceştia nu au bani pentru a plăti chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt închiriate pentru nunţi, cursurile universitare se vând şi se cumpără printr-o reţea specială a lui moş Costache, la fel seringile, instrumentele medicale şi orice altceva. Felix deţinea multe informaţii de la un coleg. „Colegul îl informă că şedea într-o casă de raport cu câteva caturi, foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care proprietarul le închiria la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj, scoţând astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, în schimb se acoperea printr-o poliţă scadentă la data exigibilităţii ei. În caz de neplată, preschimba poliţa, sporindu-i cifra, sau o protesta, dând afară pe chiriaş. În genere însă îngăduia pe toţi cu multă bonomie fiindcă prin sistemul poliţelor şi al întârzierilor, chiria, mică în teorie, se dubla; plătită anticipat, chiria de pildă, era patruzeci de lei lunar, poliţa era de optzeci de lei, la întârzieri cu preschimbări se adăuga dobânda. Când tânărul chiriaş se încurca, moş Costache nu devenea brutal. Arunca ochii prin casă, ajuta memoria debitorului şi cerea, bunăoară, dacă era student în medicină (pe aceştia îi prefera), tratate de medicină, cursuri, articole de obicei scumpe”. Deci, totul se transforma în bani. Băncile nu-i oferă garanţie pentru a-şi păstra averea şi bătrânul preferă să păstreze banii în casă.

Dacă vreodată a existat un sâmbure luminos în ochii lui moş Costache, numai Otilia a reuşit să fie sursa acestei trecătoare raze de bunătate. Bătrânul o iubeşte sincer, dar, de teama oricărei schimbări, de teama familiei de alături, nu întreprinde nimic. În momentul în care primeşte o scrisoare anonimă, defăimătoare la adresa fetei, personajul are o reacţie sincer disperată, voind ca Otilia să nu ştie nimic din răutăţiile ce se spun despre ea. „Dacă cineva ar fi pălmuit pe moş Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decât de această banală anonimă. Se îngălbeni şi fruntea i se acoperi de sudori reci. Începu să se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fără înţeles. Aruncă scrisoarea, o ridică din nou şi o citi iar, întorcând-o pe toate părţile. […] O frică nebună îl cuprinse. […] scrisoarea i se părea un document teribil,de o autenticitate indiscutabilă”. Scrisoarea era în realitate o anonimă întocmită de Stănică, după toate aparenţele, un „document” care-l avertiza pe moş Costache că, dacă o va înfia pe Otilia, lumea va considera că între el şi fată s-au petrecut fapte reprobabile şi că dorea astfel să o facă moştenitoarea averii lui, ca să scape de ruşine.

Şi totuşi nimic nu-l poate urni din starea lui de inerţie, nici măcar acest şoc. Simte parcă nevoia să fie generos, dar totul se frânge în faţa patimii pentru bani.

„– Otilica – stărui Costache, vesel – ce-ai vrea să-ţi cumpere tăticu, hai, o rochie frumoasă, o pălărie? Vrei să-ţi dau o sută de franci?

– Dă-mi, papa, dacă vrei tu, răspunse Otilia, mai mult curioasă decât veselă.

Costache, vârând mâna în buzunarul de la piept al hainei şi-o ţinu acolo indefinit.

– Fetiţo, n-ar fi mai bine să te duci întâi să vezi ce-ţi place? Îţi alegi, şi pe urmă îţi dau cât vrei.

Otilia îl luă de braţ şi-l scoase din salon.

– Cum vrei tu, papa!

– Otilica – reveni Costache, ajuns în sufragerie, asupra ideii – tu fixează-te asupra lucrului şi spune să ţi-l oprească. Dacă ai, plăteşte tu, şi pe urmă te despăgubesc eu. Ştii, până la sfârşitul lunii nu sunt prea înlesnit.”

În faţa banilor, dragostea pentru Otilia păleşte. Încercând să-şi depăşească limitele,           să-şi domine automatismele, moş Costache se loveşte de tiparele avariţiei sale ca de cele mai dure bariere. Personajul se îndreaptă acum spre tragic. De fapt, construcţia personajului, minuţios elaborată acoperă un registru larg de la comic şi tragic. Latura comică este mult exploatată în cursul atacurilor bolii şi legată, mai întâi de vestimentaţia personajului.

Pe la sfârşitul lui septembrie, bătrânul are un atac urmat de o uşoară paralizie. Dus în salon, moş Costache este debrăcat aproape cu forţa de Aglae şi de Otilia care „se repezi să-i scoată ghetele de gumilastic, uscate şi încovoiate de vechime, ca nişte iminei turceşti. Picioarele lui moş Costache apărură înfăşurate în nişte ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă. Degetele mari tăiasără cu unghia valurile şi ieşiseră ca două ghemuri de ceară. În alte împrejurări Otilia ar fi râs, dar acum nu vedea şi nu auzea nimic, nimic. După surtuc, Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, şi bătrânul apăru în nişte nădragi largi de stambă colorată, legaţi jos, în lipsa şireturilor rupte, cu bucăţi de sfoară”.

Prima vorbă pe care o rosteşte este:

„– Che… che…

– Cheile? înţelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, şi-i întinse un inel încărcat cu chei, căzut jos de-a lungul pantalonilor, dar ţinut încă de mijloc printr-o curea.

Bătrânul puse mâna avid pe ele, le vârâ greu sub pernă, făcând sforţări de a înlătura ajutorul altuia, apoi, ca şi când misiunea ar fi fost îndeplinită, se lasă în voia gemetelor şi somnolenţei.”

De chei nu se desparte nici în prezenţa familiei Tulea, venită rapid din casa de alături. Doar Felix are îngăduinţa să-i aducă o cutie în care ţinea banii, iar bătrânul căuta îndelung în cutia zornăitoare „cu mâna tremurândă”, „găsi o monedă de cinci lei, o lasă repede din mână şi scoase o băncuţă pe care o întinse.”

În tot timpul atacului, cheile şi cutia cu bani sunt singura lui grijă şi nu se simte reconfortat decât ştiindu-le lângă el. Când doctorul Stratulat, adus de Pascalopol, îl consultă şi-i recomandă autoritar ca să meargă în pat „Felix şi Stănică apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragi de stambă şi cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuară cutia de tinichea cu bani, iar ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea pe sub mustăţi.”

Comicul personajului atinge punctul maxim într-o scenă petrecută a doua zi, în timp ce familia Tulea venea cu speranţa să-l vadă atins din nou de vreun atac. „Stănică îl găsi stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile într-o altă mână. Atmosfera era infectă, patul tot era presărat cu glomotoace de muştar ud.”

Banii, râvniţii bani de toţi membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, înveliţi în jurnale vechi şi legaţi cu sfoară. Moartea îi va veni tot de la bani. Stănică află ascunzătoarea lor şi-i fură chiar sub privirile disperate ale bătrânului care cade „la pământ”. Patima fusese pentru el devorantă.

Gesturile personajului pot să-l caracterizeze şi ele. Autorul urmăreşte fiecare mişcare cu atenţie. Nici un detaliu nu este plasat în locul său fără legătură cu restul textului. De exemplu, fabricarea ţigărilor de foi noduroase oferă ocazia unei analize minuţioase a gesturilor lui moş Costache. Politeţea lui e servilă, iar mâinile au o continuă mişcare.

Orice se leagă de bani declanşează o bâlbâială ciudată:

„– A-a-a ai bani? îl întreabă el pe Felix.

Când băiatul scoase banii, bătrânul „ocheşte” pormoneul apoi adaugă umil;

– M-m-mai dă-mi cinci lei.”

Prins de Otilia în mometul în care îi cere bani lui Felix „bătrânul lăsă ochii în jos, gudurându-se”, apoi, „frecându-şi mâinile bătrânul o luă mărunt pe scară în jos”.

La masă Costache are aceleaşi gesturi care-i trădează avariţia. „Bătrânul mânca cu mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă.” Faţă de faptele lui, de exemplu, faţă de mulţumirea cu care relatează cum Pascalopol i-a dat din greşeală mai mult „cu o sută de franci”, Otilia are reacţii clare: „devenise palidă şi scăpase furculiţa pe masă”.

Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui şoc, de aceea sfârşitul are valoare de simbol.

Aglae Tulea „baba absolută, fără cusur în rău”, aşa cum o caracterizează
Weissman, este sora lui moş Costache, soţia lui Simion Tulea şi mamă a trei copii: Olimpia, Aurica şi Titi.

Odată apărut în scenă, personajul se mişcă într-o liniaritate totală. De la început la sfărşit Aglae stârneşte doar dezgust. Se prezintă cititorului prin intermediul lui Felix, care o observă cu atenţie: „Otilia opri pe Felix în faţa femeii mai mature. Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa era gălbicioasă, gura şi buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculeţe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele în care se vedea prinsă de un lănţişor urechea unui cesuleţ de aur”.

Acelaşi personaj, Otilia face prezentările:

„– E tanti Aglae, sora lui papa, explică Otilia lui Felix, văzându-l cam nedumerit.

– De unde să mă cunoască? întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atuncea nu l-am mai văzut.”

Prima impresie urâtă pe care o provoacă lui Felix se leagă de limbajul ei, ce caracterizează perfect femeia crescută la mahala şi educată la periferia oraşului.

Prezenţa continuă a Aglaei în casa lui moş Costache e motivată, la prima vedere, de gradul de rudenie şi de poziţia casei, familiei Tulea, aflată în imediata vecinătate a casei Giurgiuveanu, dar mai ales, de dorinţa aprigă, chiar nestăpânită, a femeii de a pune mâna pe averea bătrânului. Ea este convinsă că numai banii pot aduce stabilitatea unei familii şi-i doreşte cu atâta putere încât tot restul se estompează,  cu excepţia copiilor!  Aglae încarnează

chipul mamei devorate de răutate şi invidie faţă de copiii altora, deformată în chip grotesc de un sentiment care ar fi trebuit să o facă să devină nobilă.

E atâta cheltuială în a o înlătura pe Otilia, veşnica rivală (din perspectiva ei) pentru mărunţişul Auricăi, încât personajul depăşeşte repede, şi încă de la începutul drumului narativ limitele normalului. Aglae e uscată de răutate, aproape nici nu o poţi închipui tânără, la începutul căsătoriei ei cu Simion. Personajul se mişcă într-un timp inert şi de aceea nici nu evoluează, se plimbă doar pe o traiectorie rectilinie, definitiv trasată.

Gesturile cu care îl întâmpină pe Felix tind să stabilească repede relaţia. Felix este tratat cu superioritatea izvorâtă doar din ură faţă de încă un eventual pretendent de moştenire, de aceea „demnitatea” cu care îşi ridică mâna spre a-i fi sărutată se potriveşte prea puţin cu acel „hm!” „arţăgos” rostit „cu un glas răguşit, însă forte. Eşti flăcău în lege!” Aflând că Felix va intra la Universitate, Aglae se miră sumbru. „Felix va cunoaşte curând împunsăturile mătuşii, pe toţi deodată îi împroşcă cu venin:

– Aşa?! se miră Aglae. N-am ştiut: faci azil de orfani. […] faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol? […]

– Aşa eşti dumneata, cocoană Aglae, maliţioasă”.

Este întruchiparea răului, malignitatea.

Pascalopol o consideră „maliţiosă”, în realitate Aglae e numai venin, şi mai ales asupra Otiliei îi place să-l verse. Fata încurcă planurile ei din mai multe puncte de vedere.

Privirile lui Felix, fixate asupra Aglaei, în momentul în care Pascalopol îi oferă Otiliei un inel cu safire, descoperă că „prin ochii Aglaei şi ai Aurichii trecură fulgere”.

Aglae conduce peste tot. În propria casă îl şine din scurt pe Simion, face şi desface căsătoriile  copiilor,   întoarce  totul  după  bunul  ei  plac.   La  întoarcerea  Olimpiei,   Aglae

simulează supărarea, în realitate e satisfăcută că fata ei are un soţ avocat:

„Aglae şi Aurica întoarseră capul simulând surpriza.

– Olimpia! Tu eşti? exclamă Aglae cu o solicitudine în care voia să pună totuşi o uşoară urmă de supărare. Olimpia se lăsă sărutată de Aglae pe amândoi obrajii, în vreme ce mâna acesteia era sărutată cu un respect afectat de Stănică”.

Motivul acestei răceli al relaţiilor îi este explicat lui Felix de Otilia:

„Aceasta-i povesti că totul era o idee absurdă a lui Simion fără nici un temei, pe care o striga când era în toane rele, că bătrânul avea o casă a lui nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea nevrând să rămână fără nimic. Aglae îi confisca pensia şi orice ban, chiar mica chirie pe care o scotea de pe casa lui. Astfel, s-ar fi părut că rezistenţa bătrânului e un resentiment faţă de tutela Aglaei”.

Aversiunea Aglaei faţă de Otilia e mărturisită direct. Fata i se pare o „zănatică” şi-i recomandă făţiş lui Pascalopol să-şi caute de nevastă o fată cuminte şi aşezată, sugerând vizibil un portret asemănător cu cel al propriei fiice. Neavând nici o înclinaţie, nici o preocupare, nici măcar toleranţă pentru înclinaţia artistică a Otiliei, muzica pianului o agasează:

„Aglae însă dădu dovezi de impacienţă, ca şi când o muscă ar fi supărat-o. În sfârşit izbucni trântind o carte:

– Grozav de agasant pianul ăsta! (Apoi strigând): Otilio! dă-l încolo de pian, ştii că mă enervează! (Mai încet către ceilalţi): Ori ştii să cânţi, ori nu. Pianul cere talent… Didina cânta bine!”

Otilia îi cunoaşte aversiunea. Supărată, ascunsă de ceilalţi, Otilia îi mărturiseşte lui Felix: „– Nu ştii ce viperă este tanti Aglae asta! Uf!”

În războiul de cuvinte pe care-l provoacă adeseori Aglae, Pascalopol intervine ba de partea Otiliei, ba a lui Felix şi săgeţiile ei veninoase se opresc adesea în el.

Titi, cel mai mic dintre copii, are o situaţie gravă la învăţătură. Aglae îl solicită pe Felix pentru a da ajutor băiatului, în realitate sperând o apropiere între băiat şi Aurica. Văzând că lucrurile nu merg într-o astfel de direcţie, ea trage concluzia că „cine citeşte mult se scrânteşte” şi întrerupe lecţiile.

Toţi copii ei sunt departe de a fi normali. Aglae e grijulie cu fiecare dintre ei, dar dominaţia ei le-a sfărâmat definitiv personalitatea.

„Atrasă de zgomot, Aglae veni şi, informată de Felix, irupse zgomotoasă în odaie.

– Iar ai hemoragie, drăguţă – se văietă ea –, să-ţi dau vată.

Scotocind prin casă, veni cu-n tampon mare de vată, pe care-l vârâ în nara lui Titi, punându-i în acelaşi timp o mână pe frunte.

– Asta e numai din pricina oboselii, bombăni ea. Mai dă-o în plata Domnului de carte că n-am să te fac filozof”.

Greşeşte profund în metodele de educaţie, pe Titi îl trimite să se legene ca să se liniştească, amplificându-i astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale. Pe soţul ei, deşi bolnav, îl dispreţuieşte, îl ignoră şi îl abandonează într-un ospiciu, fiind total lipsită de sentimente umane.

Aglae e prezentă în casa lui moş Costache şi cu speranţa că, dacă moartea bătrânului ar surveni la un moment dat ea să se afle cât mai pe aproape. Spre a obţine moştenirea, femeia e în stare de orice, e de acord să declare chiar că fratele ei e nebun:

„Te duci dumneata, ca soră, să declari că fratele dumitale e nebun?

– Mă duc! zise furioasă.[…]

– Nu mai rămâne altă soluţie decât să te iei bine cu el şi mai ales cu Otilia!

– Eu cu Otilia? Niciodată!”

Discuţia aceasta dintre Stănică şi Aglae lămureşte multe laturi ale personajului. Este pentru prima dată când femeia mărturiseşte deschis avesiunea ei pentru Otilia.

Scena ce-a urmat atacului din septembrie al lui moş Costache întregeşte portretul personajului ce căpătase „fizionomia aspră a unui căpitan de vapor care comandă în timp de naufragiu:

– Aurica – strigă ea – vino repede, că i-a venit rău lui Costache! Cheamă-l şi pe Titi. Treceţi dincolo, să nu fure vreunul ceva. Marino! tu aleargă iute la Stănică să vie şi el şi Otilia şi să aducă doctorul pe care-l ştie el. Ah! tocmai acum l-a găsit şi pe Costache. Sunt sfârşită. N-am pus nimic în gură de azi-dimineaţă.”

Ajunşi în casa lui moş Costache, Aglae i se adresează arogant:

„– Ce-i cu tine, Costache? întrebă mai mult arogant decât comiserativ Aglae. Te-a pus dracu să cari cărămidă, să faci casă, parcă n-aveai casă. Aşa e când te iei după copii!”

Personajul alunecă nu o dată spre comic. Dorind să intre cât mai repede în stăpânirea averii, sau măcar a unei părţi a ei, între Aglae şi moş Costache se iscă o adevărată luptă. Sub pretextul că vrea să cumpere medicamente, ea încearcă să-i ia cheile, iar bătrânul „holbă ochii şi-şi muşcă buzele, fără sunet. Cu mâna strânse şi mai tare cheile. Aglae întinse mâna şi dădu să i le apuce.”

Asediul casei bătrânului era condus tot de ea: „Luă comanda casei, ajutându-se de Marina, propria lui servitoare[…] Stănică vru neapărat să doarmă în salonul cu scrinul, Aglae în sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemntă să se culce la intrare, pe prag. Astfel, după terminarea  mesei  care  dură  foarte  mult, toată  casa  fu  ocupată  milităreşte  de  cele  şapte

persoane (Stănică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea) încât nici o mişcare nu era cu putinţă fără trecere prin odaia cuiva”.

Zgârcită şi rapace, invidioasă şi plină de ură, ea sfârşeşte prin a moşteni o casă ruinată şi dărăpănată, fiind înşelată de Stănică şi de Costache, căzând ea însăşi în ţesătura propriilor intrigi.

În realitate, truda femeii se risipeşte aproape toată. Autoritară, anihilează personalitatea copiilor ei, pe care nu-i înţelege şi care eşuează lamentabil: Olimpia va fi părăsită de Stănică, Titi se va însura, dar familia va hotărî dacă să rămână sau nu însurat, iar Aurica se usucă pe zi ce trece.

Pe o imaginară scară a evoluţiei în timp a unui tip anume de personaj, s-ar părea că Aurica este imaginea Aglaei în tinereţe, sau altfel spus, Aglae este o bătrână, o babă rea până la monstruozitate.

Aurica este fiica cea mică a Aglaei, în antiteză cu feminitatea şi delicateţea Otiliei, supusă de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic, şi întreaga ei mişcare în roman se petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, ale casei lui moş Costache, mişcare monotonă, întreruptă doar, la un moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”.

Personajul este prezentat de Felix, astfel având şi noi, cititorii, ocazia să-l cunoaştem. Primele imagini ale fetei ne sunt comunicate de Felix:

„Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica. Era o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind printr-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite. […] La apropierea lui Felix ridică ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i o mână arcuită.”

Aurica e obsedată de neîmplinirea ei în plan sentimental, căci consideră drept unic scop al existenţei – căsătoria. Aglae şi Aurica sunt construite din acelaşi aluat, Otilia şi Aurica însă apar ca cel mai perfect contrast. Cunoscând-o bine şi pe Aurica, Otilia îl previne pe Felix:

„– Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de cine-i iese-n cale!”

Aurica o urăşte cu mult mai mare intensitate pe Otilia decât mama ei. Este relevată pe deplin superioritatea pe care Aurica şi-o abordează faţă de Otilia, condamnată parcă la toate eşecurile din lume pentru că e „fată fără părinţi”. Ura îi întunecă judecata în asemenea grad, încât se lansează în aprecieri defăimătoare, debitează invective, devenind nesuferită şi arţăgoasă.

Din arsenalul armelor de atac îndreptate asupra oricărui bărbat, face parte şi compoziţia ţinutei, prin care Aurica speră să convingă pe toată lumea de nenumăratele ei calităţi. Aurica „arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiecare zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos.” Mergea pe Calea Victoriei străbătând acelaşi itinerar cu speranţa de a avea o aventură, care însă întârziase să se întâmple. „De la stadiul apatic, personajul trece dintr-o dată la o atitudine de adevărat atac al bărbaţilor, vulgaritatea nemaifiind în nici un fel acoperită”.

Personajul trăieşte pe treapta cea mai de jos a umanului, foarte aproape de câmpul instinctualităţii. Lumii îi îngăduie o singură latură, cea erotică. „Aurica avea despre bărbaţi o concepţie misitcă, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit o emoţiona”.

„A fi acostată de un individ mai bine îmbrăcat pe drum nu i se părea necuviincios. Nu răspundea, fireşte, dar iuţea paşii, cu o surpriză pe faţă, în aşteptarea unei asiduităţi mai flagrante”.

Unica preocupare era căsătoria şi „vorbea despre căsătorie cu un interes tehnic, ca şi când ar fi fost unicul scop serios în viaţă. O căsătorie, oricât de banală i se părea pentru o fată un noroc”.

Ura Auricăi faţă de Otilia creştea mereu, pe măsură ce descoperea că Otilia este apreciată de toţi cei ce o cunosc. „Ce-o fi văzând Pascalopol la Otilia?” Momentul în care reuşeşte să-l întâlnească pe Felix pe Calea Victoriei şi să se plimbe cu el la braţ o umple de satisfacţie.

După câteva încercări de cucerire a lui Felix, Aurica, neputincioasă, încearcă cu disperare o ultimă soluţie, dorind să-l constrângă pe Felix să o ia de nevastă. Răutatea Auricăi nu are margini. Ea cere ajutor în numele onoarei pătate: „s-a plâns lui moş Costache că el, Felix, n-a fost cavaler cu ea, că ia dat braţul în văzul tuturor pe stradă şi a intrat de atâtea ori în odaia ei, inducând-o în eroare că ar avea intenţii serioase”.

Otilia vede în Aurica un adevărat reper al răului şi al bîrfei.

Personajul pendulează constant între comic şi grotesc. Îşi doreşte cu o ardoare de neexplicat pianul Otiliei, deşi nu ştie să cânte, dar e convinsă că o fată fără pian în casă nu se poate mărita uşor.

În final Aurica nu-şi va vedea realizat unicul ei vis. Urâţenia sufletului se converteşte mereu în urâţenia trupului.

Stănică Raţiu este personaj care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor. Îşi găseşte filaţiuni cu Dinu Păturică, cu Tănase Scatiu şi cu Lică Trubadurul. Dar este, în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale.

Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac).

Stănică Raţiu este soţul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Este avocat, dar fără clienţi şi este dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru Stănică banii reprezintă totul. Căsătoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru că Simion, tatăl Olimpiei, nu vrea să-i lase acesteia casa promisă ca zestre.

Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, constrastând cu părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul”.

Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”.

Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce mijloc banii care să-i asigure traiul.

Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie, cuvinetele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otravite.

Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate.

Stănică este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă.

Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre familie în care vede un fundament al societăţii. Ov. Cromălniceanu în consideră „Un Caţavencu al ideii de paternitate”. „<<Familia>> e <<ţărişoara>> lui Stănică, şi nouă din zece vorbe ale sale se întorc la ea”.

Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are geniu”, adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică îi povesteşte despre decesele unor persoane, „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân.

În cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare: găsirea banilor. Profită de ocazia ivită şi de conjuctura favorabilă şi îi fură banii lui moş Costache sub ochii plinin de groază ai bătrânului care are un subit şoc şi moare: „ba-banii, pungaşule”. După ce a ascuns cu grijă banii, o părăseşte pe Olimpia fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta, ţintind parvenirea economică şi chiar politică.

Îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia.

Personajul este un actor desăvârşit. Îşi interpretează propria existenţă ca şi când s-ar afla pe o veşnică scenă.

Dintre toate personajele romanului este singurul care reuşeşte. Victoria e motivată: Stănică e un geniu al răului.

Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei – Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi), toate intră în sfera modernului.

Finalul romanului se încheie simetric, cu imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu, şi mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cuvintele acestuia: “Aici nu stă nimeni” – ce sună dezolant şi lugubru.

“Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii române, o creaţie originală, sinteză a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice şi moderne.

 

Advertisements