“Luceafarul” reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciană, o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.

Criticii literari văd în Luceafărul o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.

Luceafărul rămâne un model de depăşire al gândirii mitice prin gândire filozofică.

Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeşte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) şi realizează un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.

A fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare, România Jună.

 

Geneza poemului

Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grădina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.

În basm era vorba despre o tânără fată de-mpărat, închisă de tatăl ei într-un castel. Un zmeu se îndrăgosteşte de ea, dar fata îl respinge speriată de nemurirea lui. În cele din urmă fata de-mpărat îi cere zmeului să devină muritor. Zmeul se duce la demiurg şi-i cere să devină muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpărat se îndrăgosteşte de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă pe fata de-mpărat. Tânărul moare şi el de durere.

Mihai Eminescu nu s-a mulţumit să versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare şi de spiritualizare. A regândit şi a modificat personajele şi semnificaţiile creaţiei populare.

Zmeul din forţa răului a devenit prin imobilizări repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împărat a trecut şi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraţiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obişnuit; demiurgul a devenit o proiecţie abstractă, Creatorul. Principala modificare se referă însă la suprimarea răzbunării. Hyperion nu se mai răzbună, ca zmeul din basm, pentru că răzbunarea nu se potriveşte cu esenţa sa superioară.

Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului – care se termină cu blestemul zeului: Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată!

După 1880 elaborează încă cinci variante a poemului.

Alături de izvoarele folclorice şi motivul Zburătorului, Fata din grădina de aur şi Miran şi frumoasa fără carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină, izvoare biografice: propria sa experienţă de viaţă.

Depăşind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizează într-o formă rafinată de o simplitate clasică o dezbatere cu profunde implicaţii filozofice asupra condiţia omului de geniu.

Referindu-se la sensul poemului său, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteşte leganda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Poemul începe cu formula tradiţională a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:

        A fost odată ca-n poveşti,

        A fost ca niciodată,

        Din rude mari împărăteşti,

        O prea frumoasă fată.

Fata de împărat este definită prin atributele unicităţii:

        Şi era una la părinţi,

        Şi mândră-n toate cele,

        Cum e fecioara între sfinţi,

        Şi luna între stele.

Urmează prezentarea idilei dintre fata de împărat şi luceafăr. Luceafărul îi apare fetei în vis: Căci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificaţia unui vis erotic.

La chemarea fetei Luceafărul se întrupează de două ori:

        Cobori în jos luceafăr blând,

        Alunecând pe-o rază,

        Pătrunde-n casă şi în gând,

        Şi viaţa-mi luminează

Prima întrupare este angelică, răspândind în jur o senzaţie de frig, de răceală, de glacialitate:

        Părea un tânăr Voievod,

        Cu păr de aur moale,

        Un vânăt giulgi se-ncheie nod

        Pe umerele goale

[…] Iar umbra feţei străvezii

        E albă ca de ceară –

        Un mort frumos cu ochii vii

        Ce scânteie-n afară.

Această întrupare a luat naştere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).

Chemarea erotică a luceafărului nu este numai expresia dorinţei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafărului exprimă o sete de autocunoaştere, dorinţa lui Hyperion de a ajunge la sine însuşi prin reflectarea într-o altă fiinţă.

Răspunsul fetei exprimă nepotrivirea fundamentală dintre cei doi: ea nu-i urmează nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate:

        Străin la vorbă şi la port,

        Luceşti fără de viaţă,

        Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

        Şi ochiul tău mă-ngheaţă

La chemarea repetată a fetei de împărat, luceafărul se întrupează a doua oară. Această întrupare este demonică, răspândând în jur lumină şi căldură (simbolizând umanizarea). De data aceasta Hyperion s-a întrupat din Soare şi Noapte:

        Pe negre vitele-i de păr

        Corona-i arde pare,

        Venea plutind în adevăr

        Scăldat în foc de soare

Trecerea de la prima întrupare angelică la a doua întrupare demonică sugerează intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind să comunice prin iubire, oamenii obişnuiţi, Hyperion se îndreaptă spre Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.

Într-un alt plan este prezentat Cătălin, simbol al omului obişnuit, comun. El este definit prin note etice negative: Viclean copil de casă, Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina. Prin aceste trăsături (viclean, servil, origine joasă) Cătălin este antiteza lui Hyperion, pentru el iubirea este numai o împlinire a instinctului erotic, dovadă iniţierea erotică a fetei de împărat. Fata de împărat –Cătălina– este consţientă de inferioritatea lui Cătălin:

        Şi-i zise-ncet: – Încă de mic

        Te cunoşteam pe tine,

        Şi guraliv şi de nimic,

        Te-ai potrivi cu mine…

Partea următoare cuprinde zborul luceafărului spre Creator –este un zbor simbolic, mental, având semnificaţia ajungerii geniului la conştiinţa sa de nemuritor. Zborul înseamnă deci conştientizarea de către Hyperion a condiţiei sale superioarem geniale. Zborul are loc din finit în infinit:

        Un cer de stele dedesubt,

        Deasupra-i cer de stele –

        Părea un fulger ne-ntrerupt

        Rătăcitor prin ele.

Poetul valorifică în aceste versuri motivul popular al Zburătorului.

Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic, primar (golul dinaintea apariţiei vieţii):

        El zboară, gând purtat de dor,

        Pân’ piere totul, totul.

Ca şi în alte creaţii, Mihai Eminescu concepe acest vid cosmogonic ca fiind animat de voinţa de a trăi a lui Schopenhauer:

        Nu e nimic şi totuşi e

        O sete care-l soarbe,

        E un adânc asemenea

        Uitării celei oarbe

Ajuns la Creator, Hyperion îi cere să devine muritor:

        Reia-mi al nemuririi nimb

        Şi focul din privire,

        Şi pentru toate dă-mi în schimb

        O oră de iubire

Setea de repaos a lui Hyperion înseamnă că el îşi simte condiţia într-o veşnică mişcare. Se observă şi aici influenţa dialecticii lui Hoegel:

        Din haos doamne-am apărut

        Şi m-aş întoarce în haos…

        Şi din repaos m-am născut,

        Mi-e sete de repaos

Răspunsul Creatorului pune-n opoziţie două lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusă trecerii, zădărniciei şi morţii şi aceea a elementelor cosmice, veşnice, eterne:

        Ei numai doar durează-n vânt

        Deşerte idealuri

        Căci toţi se nasc spre a muri

        Şi mor spre a se naşte

 

        Noi nu avem nici timp, nici loc,

        Şi nu cunoaştem moarte

Creatorul îi demonstrează lui Hyperion că el trebuie să rămâne ceea ce este, pentru că face parte dintr-un sistem al elementelor veşnice. Modificare unui singur element ar duce la prăbuşirea întregului sistem. Transformându-l pe Hyperion în muritor, Creatorul s-ar nega pe el însuşi:

        Îţi dau catarg lângă catarg,

        Oştiri spre a străbate

        Pământu-n lung şi marea-n larg,

        Dar moartea nu se poate

Ultimul argument al Creatorului este ceea ce se petrece pe pământ: Cătălina răspunde iubirii lui Cătălin, găsându-şi împlinirea în condiţia terestră.

Poetul creează un cadru nopturn, care cuprinde elemente specifice ale peisajului eminescian. Întâlnim şi aici corespondenţa perfectă dintre sentimentul iubirii şi sentimentul naturii:

        Căci este sara-n asfinţit

        Şi noaptea o să-nceapă;

        Răsare luna liniştit

        Şi tremurând din apă

În faţa adevărului dureros luceafărul nu se răzbună, ci îşi găseşte consolarea (nu fericirea) în propria sa esenţă nemuritoare.

Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obişnuiţi, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o înţelegere superioară a condiţiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul:

        Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

        Dac-oi fi eu sau altul ?

        Trăind în cercul vostru strâmt

        Norocul vă petrece,

        Ci eu în lumea mea mă simt

        Nemuritor şi rece

Versurile exprimă amărăciunea, dezamăgirea omului superior, neânţeles de oamenii obişnuiţi. Conjuncţia adversativă ci exprimă opoziţia fundamentală dintre geniu şi oamenii obişnuiţi.             Nemuritor şi rece sugerează însingurarea orgolioasă (mândră) a geniului. Se observă-n poem o trecere a lui Hyperion prin mai multe ipostaze:

  • ipostaza demonului îndrăgostit, capabil de orice sacrificiu pentru o oră de iubire
  • ipostaza titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale
  • ipostaza geniului capabil de o înţelegere profundă a condiţiei sale

Întregul poem este construit pe opoziţia fundamentală terestru-cosmic, vizibilă la toate nivelele. Astfel poemul este alcătuit din patru părţi simetrice construite fie pe interferenţa, fie pe separarea celor două planuri. Primul plan cuprinde idila dintre fata de împărat şi Hyperion, fiind construită pe interferenţa celor două planuri. Partea a doua care cuprinde prezentarea lui Cătălin este construită numai pe dimensiunea terestră. Partea a treia care cuprinde zborul luceafărului şi dialogul cu Creatorul este construită numai pe dimensiunea cosmică. Ultima parte este construită pe interferenţa celor două planuri. Interferenţa terestru-cosmic defineşte chiar personajele: Cătălina este o fiinţă umană cu aspiraţii cosmice, iar Hyperion este un astru cu aspiraţii umane.

Opoziţia terestru-cosmic este marcată şi stilistic; luceafărul vorbeşte de sfera mea, reia-mi al nemuririi nimb, greul negrei veşnicii definindu-se astfel  condiţia superioară, genială.

În contrast, Cătălin, folosind o exprimare familiară ţi-aş arăta din bob în bob amorul sau stai cu binişorul îşi defineşte condiţia joasă, obişnuită, comună.

Luceafărul se dovedeşte a fi o construcţie complexă, bazată pe îmbinarea elementelor clasice şi romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasică este perfecţiunea formei, construcţia simetrică, rafinamentul şi simplitatea exprimării artistice. De clasicism ţine şi dilema lui Hyperion, care trebuie să aleagă între iubirea pentru o fiinţă pământeană şi datoria de a rămâne ceea ce este.  Elemente romantice: tema geniului neânţeles, a demonului îndrăgostit, a titanului răzvrătit împotriva condiţiei sale, legătura strânsă între iubire şi natura, cadrul nopturn, setea de absolut, elementul cosmic, inspiraţia folclorică, intensitatea sentimentelor.

În structura poemului există elemente care aparţin celor trei genuri litarare: liric, epic şi dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trăirile personajelor, dar şi din prezenţa unor specii aparţinând genului liric: pastelul terestru şi cosmic, meditaţia şi elegia.

În ceea ce priveşte genul dramatic, trebuie să distingem între aspectul tehnic al termenului şi cel conţinutistic; ca tehnica dramatică, poemul este alcătuit din mai multe scene în care modalitatea esenţială de exprimare este dialogul – din punctul de vedere al conţinutului, vorbim de frământările dramatice ale personajelor între ceea ce sunt ele-n realitate şi ceea ce vor să fie.

De genul epic aparţine schema epică, caracterul narativ al poemului.

Asemenea întregii creaţii eminesciene, şi acest poem are un substrat filozofic: problema geniului este tratată conform filozofiei lui Schopenhauer, dar poetul intervine creator în concepţia filozofului german, înzestrându-şi personaul cu o extraordinară capacitate afectivă; zborul luceafărului şi descrierea universului cosmic cuprind numeroase idei filozofice; Mihai Eminescu îmbină o concepţie statică despre lume specifică filozofiei indiene cu concepţia dialectică a lui Hoegel; setea de iubire a geniului este tratată şi ea prin concepţia filozofică a lui Hoegel ca o dorinţă a geniului de a ajunge la sine însuşi prin reflectarea în altă fiinţă.

Alături de creaţia populară românească poetul a folosit şi sugestii din mitologia antică: Hyperion –ca origine şi atitudine– este preluat din mitlogia antică; Creatorul, cele două întrupări din elemente eterne trimit tot la mitologia antică.

 

Particularităţi de stil

Limpezimea clasică – a fost obţinută printr-un proces de scuturare a podoabelor stilistice (Tudor Vianu). Poetul renunţă la ornamentele bogate obţinând o expresie poetică de o mare simplitate şi rafinament. A eliminat din descrierea iniţială a fetei epitetul ornant luminoasă precum şi metaforele botanice un ghiocel de fată, zoologice o pasăre de fată, acceptând la urmă forma cea mai simplă a superlaivului popular o prea frumoasă fată. A folosit adjective mai puţine pentru a nu încărca textul cu elemente descriptive: în 392 de versuri apar numai 89 de adjective.

Exprimare gnomică, aforistică – este o expresie care conţine maxime, sentinţe, formulate în chip memorabil.

Purtarea limbajului – Mihai Eminescu valorifică mai ales fondul românesc de cuvinte, integrând în text expresii şi construcţii populare; foloseşte foarte puţine neologisme: demon, himeric, idel, palat.

 

Advertisements